Dumitru Caracostea

Pe linie paternă avea o descendență aromână. Și-a început studiile la Slatina, pe care le-a continuat la Colegiul „Sf. Sava” din București. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde își ia licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu. În 1909, obține o bursă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lübke. Susține două doctorate, în 1913, unul în filosofie, altul în filologie romanică. Din 1920, devine docent la Universitate, iar în anul 1930 profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular ^[3]. Datorită strădaniilor sale, în 1933 ia ființă Institutul de Istorie Literară și Folclor. A fost ministrul educației naționale în Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 septembrie 1940) și Guvernul Ion Antonescu (1) (4 - 14 septembrie 1940) ^[4]. În perioada 1941 – 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.

În anul 1948, după instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950 a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat.^[5] În penitenciarul Sighet s-a convertit la greco-catolicism prin intermediul preotului profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare.^[6]

A colaborat la revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Langue et littérature, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească etc.
Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitate eminesciana, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu de stilistică literară.

• Poezia tradițională română: balada poporană și doina, ediție critică de D. Șandru, prefață de Ovidiu Bârlea, vol. I-II, București, Editura pentru Literatură, 1969
• Problemele tipologiei folclorice, ediție îngrijită de Ovidiu Bârlea, București, Editura Minerva, 1971
• Studii eminesciene, ediție îngrijită de Ion Dumitrescu, prefață de George Munteanu, București, Editura Minerva, 1975
• Arta cuvântului la Eminescu, ediție îngrijită, note, addenda bibliografică și indice de nume de Nina Apetroaie, studiu introductiv de I. Apetroaie, Iași, Editura Junimea, 1980
• Studii critice, ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic și bibliografie de Ovidiu Bîrlea, București, Editura Albatros, Colecția Lyceum nr. 246, 1982
• Creativitatea eminesciană, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ion Apetroaie, Iași, Editura Junimea, 1987
• Scrieri alese, ediție îngrijită, prefață și note de Mircea Anghelescu, vol. I-III, București, Editura Minerva, 1986-1992
• Expresivitatea limbii române, cuvânt înainte, nota asupra ediției și index de Ilie Dan, Iași, Editura Polirom, 2000

• Membru al Academiei Române

• Semnul Onorific „Răsplata Muncii pentru 25 ani în Serviciul Statului” (13 octombrie 1941)^[7]

• Titu Popescu, D. Caracostea – un critic modern, Cluj, Editura Dacia, 1987
• Ioana Bot, D. Caracostea, teoretician și critic literar, București, Editura Minerva, 1999; ediția a II-a revăzută și adăugită, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001
• Lucian Chișu, Activitatea lingvistică a lui Dumitru Caracostea, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1998
• Lucian Chișu, Prejudecata Caracostea, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2002
• Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995

• Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – C