Eric Hobsbawm

Născut la Alexandria din părinți evrei, Hobsbawm a crescut la Viena (1920), apoi la Berlin (1931-1933) unde familia sa a trăit primele persecuții antisemite. S-a mutat la Londra în 1933 și a studiat la St. Marylebone Grammar School și la King's College din Cambridge, unde a obținut doctoratul în Istorie. În 1936 a aderat la partidul comunist englez. A predat istoria la Birkbeck College al universității din Londra începând cu 1947. În 1976 a devenit membru al British Academy. În anii '80 a colaborat la revista Marxism Today și a susținut proiectele de modernizare ale Labour Party al lui Neil Kinnock.

Eric Hobsbawm a aderat la un grup de tineri socialiști în 1931 și la partidul comunist în 1936. A fost membru al Grupului de Istorici ai Partidului Comunist din 1946 până în 1956. Invadarea Ungariei de către sovietici în 1956 marchează sfârșitul acestui grup și îi determină pe majoritatea membrilor să părăsească partidul comunist britanic. Hobsbawm este singurul care rămâne în partid, ajungând să justifice în epocă, „cu inima grea”, intervenția sovietică^[16]. Revenind în 2007 asupra acestei perioade, istoricul spune că nu își făcea iluzii în privința regimului sovietic, dar că se simțea legat ca printr-un cordon ombilical de speranța unei revoluții mondiale^[17].

Eric Hobsbawm s-a ocupat de diverse subiecte de-a lungul carierei de istoric. Lucrând în perspectivă marxistă, a făcut o analiză precisă a „revoluției duale” (adică a simultaneității revoluției politice în Franța și economice în Anglia) și a efectelor acestor evenimente istorice asupra tendințelor predominante care conduc la actualul capitalism liberal.

Eric Hobsbawm a fost interesat de asemenea de problema banditismului, pe care îl prezintă ca pe un fenomen dependent de contextul social și istoric. El se opune astfel credinței conform căreia nelegiuiții apar în societate în mod spontan și imprevizibil. În sfârșit, Hobsbawm a publicat numeroase eseuri pe subiecte mergând de la barbaria modernă la problemele mișcărilor muncitorești, trecând prin eternul conflict dintre anarhism și comunism.

În afara scrierilor de istorie, Hobsbawm a scris despre jazz, mai întâi în New Statesman sub pseudonimul Francis Newton – ales ca omagiu unui trompetist care o acompania pe Billie Holiday^[18] – apoi în câteva eeuri.

Laude

Eric Hobsbawm a fost descris în 2002 de către istoricul David Caute ca „probabil cel mai mare istoric în viață - nu numai în Regatul Unit, ci în lume”^[19]. James Joll a scris în 2003 în The New York Review of Books că „trilogia lui Eric Hobsbawm pe secolul XIX este una dintre cele mai mari opere de istorie din ultimele decenii”^[20]. Tony Judt, director al Erich Maria Remarque Institute al New York University estimează că „Hobsbawm nu posedă doar mai multe cunoștințe decât alți istorici, ci și scrie mai bine decât ei”^[21].

În 2003 a primit Premiul Balzan pentru istorie europeană de la 1900 în special „pentru strălucita sa analiză a dureroasei istorii a Europei secolului XX și pentru abilitatea sa de a împleti profunzimea analizelor istorice cu un mare talent literar”^[22].

Critici

Susținerea acordată de Eric Hobsbawm regimurilor comuniste, inclusiv după zdrobirea insurecției de la Budapesta și a Primăverii de la Praga, a suscitat numeroase critici. Oliver Kamm, editorialist la The Times, consideră că Hobsbawm nu a pierdut nici măcar o ocazie de a justifica ideologia staliniană și de a ascunde realitatea regimurilor comuniste^[23]. Tot în Times, jurnalistul Michael Gove îl califică de apologet al totalitarismului^[24].

Universitarul american Bradford DeLong, criticând The Age of Extremes, consideră că viziunea cărții este deformată de angajamentul marxist al autorului: „Pe planeta Hobsbawm, căderea Uniunii Sovietice a fost un dezastru, iar revoluțiile de la 1989 înfrângeri pentru umanitate. Pe planeta Hobsbawm, Stalin năzuia la democrație, multipartidism și la economie mixtă în Europa de est, și nu a revenit asupra ideii decât după ce Statele Unite au declanșat Războiul rece^[25]. Stéphane Courtois critică și el parti pris-ul ideologic din The Age of Extremes^[26].

• Cornelius Castoriadis