Poem simfonic
Poem simfonic se numește o compoziție muzicală de proporții mari pentru orchestră, având de obicei un conținut programatic, cu caracter narativ, liric sau dramatic, cu bază literară.[1][2][3]
Poemul simfonic este un gen orchestral, monopartit (alcătuit dintr-o singură parte), de obicei în formă liberă.
Poemul simfonic este genul cel mai împlinit al muzicii programatice. A apărut în secolul al XIX-lea, datorită lui Franz Liszt, a cărui lucrare Ce se aude de pe munte (1849), după Victor Hugo, poate fi considerată drept piesa inaugurală. [4]
Emblematic este poemul simfonic Prélude à l'après-midi d'un faune de Claude Debussy creat între anii 1882 -1894, inspirat după poemul L’Après - midi d’un faun de Stéphane Mallarmé.
În general, poemul simfonic constă dintr-o singură parte și este lipsit de ajutorul cuvintelor. El caută, echivalentul sonor al ideii literare narative și descriptive, punând toate resursele orchestrei în slujba comentariului, evocării, ilustrării, meditației sau a descrierii.[4]
Alte exemple de poeme simfonice celebre sunt Finlandia de Jean Sibelius, O noapte pe muntele pleșuv de Modest Petrovici Musorgski, Penthesilea de Hugo Wolf, Ucenicul vrăjitor de Paul Dukas, Vltava de Bedřich Smetana, Don Juan op. 20, Moarte și transfigurație op. 24, O viață de erou op. 40 de Richard Strauss, Didona și Acteon, de Alfred Alessandrescu, Vox Maris de George Enescu, Mama, după motivul linogravurii lui Aurel David (1965) de Eugen Doga.