Prim-ministrul Finlandei

În temeiul dispozițiilor Constituției Finlandei, președintele numește un prim-ministru, după ce partidele din parlament^⁠(d) au negociat distribuirea de mandate în noul Consiliu de Stat^⁠(d) și programul guvernului. Parlamentul trebuie să-l valideze pe prim-ministrul nominalizat cu o majoritate absolută într-un vot de încredere în care nu sunt și alți candidați. În cazul în care candidatul nu primește suficient sprijin, urmează o nouă rundă de negocieri și o a doua numire de către președinte. Dacă nici cel de-al doilea candidat nu reușește să câștige o majoritate absolută, se ține un al treilea vot în care orice membru al parlamentului poate să desemneze un candidat; în această rundă, pluralitatea este suficientă pentru alegerea ca prim-ministru. Delegarea oficială de către președinte urmează după alegerea din Parlament.

Procedura de mai sus a fost folosită prima dată pentru a o alege pe Anneli Jäätteenmäki în funcția de premier în anul 2003. Anterior se presupunea că președintele va nominaliza candidatul care într-o a treia rundă de vot ar fi obținut o majoritate relativă, de obicei, liderul celui mai mare partid. Înainte ca noua constituție să fie adoptată, competența formală de a numi prim-ministrul și restul Consiliului de Stat era privilegiul președintelui, care era liber să se abată de la principiile parlamentare, deși miniștrii numiți trebuia să aibă încrederea parlamentului.

În mod oficial, prim-ministrul îi numește pe ceilalți membri ai Consiliului de Stat, care sunt, apoi, cu acordul Parlamentului, numiți de către președinte. În practică, locurile sunt împărțite între partide în timpul negocierilor pentru formarea guvernului, astfel încât candidatul la funcția de premier trebuie să ia în considerare opiniile partidelor participante și nu poate desemna sau elimina pe oricine dorește.

În 1918, Senatul Finlandei a fost transformat în Consiliul de Stat al Finlandei^⁠(d), și funcția de vicepreședinte al Diviziei Economice a fost transformată în cea de prim-ministru. Kesäranta^⁠(d), situat în cartierul Meilahti^⁠(d) din Helsinki, a devenit reședința oficială a prim-ministrului Finlandei începând cu 1919.

De-a lungul independenței sale, declarate în 1917, Finlanda a avut 72 de cabinete.^[3] Cea mai lungă durată au avut-o cele două cabinete ale prim-ministrului Paavo Lipponen (Lipponen I și Lipponen II), ambele durând cât întreaga legislatură, adică 1464 de zile.