Annabel Lee

Naratorul poemului își descrie dragostea lui pentru Annabel Lee, care a început cu mulți ani în urmă într-un „regat lângă mare”. Deși ei erau tineri, dragostea lor unul pentru celălalt ardea cu atâta intensitate încât îngerii au devenit invidioși. Acesta este motivul pentru care naratorul crede că serafimii au cauzat moartea ei. Chiar și așa, dragostea lor este suficient de puternică ca să treacă dincolo de mormânt și naratorul crede că cele două suflete sunt încă nedespărțite. În fiecare noapte, el o visează pe Annabel Lee și vede strălucirea ochilor ei în stele. În fiecare noapte, el se culcă alături de ea în mormântul ei de lângă mare.

Ca multe alte poeme ale lui Poe, precum „Corbul”, „Ulalume” și „Celei din paradis”, „Annabel Lee” utilizează o temă frecventă a lui Poe și anume tema „moartea unei femei frumoase”^[2], pe care el o considera ca fiind „subiectul cel mai poetic din lume”.^[3] Ca și alte femei din multe scrieri ale lui Poe, ea se îmbolnăvește și se căsătorește de tânără.^[4] Poemul se concentrează pe o iubire ideală, care este neobișnuit de puternică. De fapt, acțiunile naratorului arată nu numai că el o iubește pe Annabel Lee, ci o venerează, ceva ce se poate face doar după moartea ei.^[5] Naratorul recunoaște că el și Annabel Lee erau copii atunci când s-au îndrăgostit, dar explicația sa că îngerii au ucis-o este în sine copilărească, sugerând că el nu s-a maturizat mult de atunci.^[6] Repetarea acestei afirmații sugerează că el încearcă să-și raționalizeze propriile sentimente excesive de pierdere.^[6]

Spre deosebire de „Corbul”, în care naratorul crede că el nu se va mai întâlni „niciodată” cu iubirea sa, în „Annabel Lee” se spune că cei doi vor fi din nou împreună, deoarece nici măcar demonii „nu le pot despărți” sufletele.

Structură poetică

„Annabel Lee” este format din șase strofe, trei cu șase versuri, una cu șapte și două cu opt, cu o rimă ușor diferită în fiecare dintre ele.^[2] Deși nu este punct de vedere tehnic o baladă, Poe a menționat-o astfel.^[7] Ca o baladă, poemul folosește repetarea unor cuvinte și expresii în mod intenționat pentru a crea efectul trist.^[2] Numele Annabel Lee scoate în evidență sunetul literei „L”, un truc frecvent întâlnit la personajele feminine ale lui Poe precum „Eulalie”, „Lenore” și „Ulalume”.^[8]

Există dezbateri cu privire la ultimul vers al poemului. The Edgar Allan Poe Society din Baltimore, Maryland a identificat 11 versiuni ale poemului „Annabel Lee” care au fost publicate între 1849 și 1850.^[9] Cu toate acestea, cea mai mare variație este în versul final:

Manuscrisul original: In her tomb by the side of the sea

Versiunea alternativă: In her tomb by the sounding sea

Nu este clar la cine se referă personajul omonim Annabel Lee.^[10] Biografii și criticii sugerează adesea că utilizarea frecventă de către Poe a temei „morții unei femei frumoase” provine din pierderea repetată a femeilor de-a lungul întregii sale vieți, precum mama sa Eliza Poe și mama sa vitregă Frances Allan.^[11] Biografii interpretează adesea că „Annabel Lee” a fost scris pentru soția lui Poe, Virginia, care murise cu doi ani mai înainte, așa cum a sugerat poeta Frances Sargent Osgood, deși Osgood este ea-însăși o candidată pentru muza inspiratoare a poemului.^[10] Un caz puternic se poate face pentru soția lui Poe, Virginia: ea a fost cea care l-a iubit încă din copilărie, singura care a fost mireasa lui și singura care a murit.^[12] Lecturi autobiografice ale poemului au fost, de asemenea, folosite pentru a sprijini teoria că Virginia și Poe nu și-au consumat căsătoria și că „Annabel Lee” era „fecioară”.^[13] Unii critici, inclusiv T.O. Mabbott, credeau că Annabel Lee era doar produsul imaginației sumbre a lui Poe și că Annabel Lee nu a fost o persoană reală. O iubită din copilărie a lui Poe pe nume Sarah Elmira Royster credea că poetul a scris poemul în timp ce se gândea la ea^[14] și că însuși Poe a spus asta.^[15] Sarah Helen Whitman și Sarah Anna Lewis au susținut, de asemenea, că au fost surse de inspirație a poemului.^[16]

O legendă locală din Charleston, Carolina de Sud spune povestea unui marinar care a întâlnit o femeie pe nume Annabel Lee. Tatăl ei a dezaprobat relația lor, iar cei doi s-au întâlnit pe ascuns într-un cimitir înainte ca marinarul să plece din Charleston. În timp ce se afla departe, el a auzit de moartea Annabelei de febră galbenă, dar tatăl ei nu i-a permis să vină la înmormântare. Pentru că nu știa locul exact de îngropăciune, el a rămas de veghe în cimitirul unde s-au întâlnit adesea în secret. Nu există dovezi că Edgar Allan Poe a auzit de această legendă, dar localnicii insistă ca ea l-ar fi inspirat, având în vedere mai ales faptul că Poe a locuit o scurtă perioadă la Charleston în anul 1827, în timp ce se afla în armată.^[17]

„Annabel Lee” a fost scris probabil în mai 1849.^[16] Poe a luat măsuri pentru a se asigura că poemul va fi tipărit. El i-a dat o copie lui Rufus Wilmot Griswold, executor literar și rival personal, i-a dat o altă copie lui John Thompson pentru a rambursa o datorie de 5 dolari și a vândut o copie către revista Sartain's Union Magazine în scopul de a o publica.^[12] Deși Sartain's era autorizată să-l publice în ianuarie 1850, Griswold l-a publicat primul la 9 octombrie 1849, la două zile după moartea lui Poe ca parte a necrologului său pentru Poe în ziarul Daily Tribune din New York. Thompson l-a publicat în numărul din noiembrie 1849 al revistei Southern Literary Messenger.^[12]

Prima traducere în limba română a fost realizată de Emil Gulian și publicată în decembrie 1937 în Revista Fundațiilor Regale,^[18] fiind inclusă în 1938 în volumul Poemele lui Edgar Allan Poe, editat de Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea” din București. Poemul a fost tradus apoi de Dan Botta și publicat în 1963 în volumele Scrieri alese, editate de Editura pentru Literatură Universală din București, în colecția „Clasicii literaturii universale”.

„Annabel Lee” a fost o sursă de inspirație pentru Vladimir Nabokov, mai ales pentru romanul Lolita (1955), în care naratorul, fiind copil, se îndrăgostește de bolnava Annabel Leigh „într-un regat lângă mare”. Inițial, Nabokov și-a intitulat romanul The Kingdom by the Sea.^[19] Nabokov l-ar fi folosit mai târziu ca titlu pentru „romanul-sosie” al Lolitei, Look at the Harlequins!.

• O versiune adaptată a poemului apare pe albumul Follow Me Down (2011) al lui Sarah Jarosz.
• Stevie Nicks a înregistrat o versiune a acestui poem pe albumul In Your Dreams (2011).
• Joan Baez a înregistrat o versiune a acestui poem pe albumul Joan (1967), cu muzică de Don Dilworth.
• Trupa Alesana își bazează albumul The Emptiness (2010) pe acest poem.
• Poemul apare pe albumul Ballads of Living and Dying al Marissei Nadler.
• O adaptare realizată de trupa La Dispute apare în piesa „Three” de pe primul ei EP, Here, Hear., și în cântecul „Fall Down, Never Get Back Up Again” de pe albumul Somewhere at the Bottom of the River Between Vega and Altair.
• O versiune adaptată a poemului realizată de Josh Ritter și intitulată „Another new world” apare pe albumul So Runs the World Away (2010). În acest cântec, „Annabel Lee” este numele unei nave.
• Poemul a fost pus pe muzică de compozitorul englez Joseph Charles Holbrooke (5 iulie 1878 – 5 august 1958) ca Baladă pentru voce și orchestră Op. 41b (1905)
• O versiune adaptată a poemului realizată de formația spaniolă Radio Futura apare pe albumul La canción de Juan Perro, lansat în 1987 (muzică de Luis Auserón, versuri adaptate de Santiago Auserón).
• Poemul a fost tradus în ebraică de Ze'ev Jabotinsky și interpretat de mai mulți artiști israelieni printre care Yoni Bloch și Shlomo Artzi (care a interpretat cântecul atât în ebraică, cât și în engleză).
• Annabel Lee (2009), regia și scenariul Michael Rissi^[20]
• Poemul apare mult în romanul Lady Midnight (2016) scris de Cassandra Clare, iar Annabel Lee este ea însăși un personaj.