Fluor

elementul chimic cu numărul de ordine 9
Fluor

OxigenFluorNeon
 

9
F
 
        
        
                  
                  
                                
                                
F
Cl
Tabelul completTabelul extins
Informații generale
Nume, Simbol, NumărFluor, F, 9
Serie chimicăhalogene
Grupă, Perioadă, Bloc7, 2, 9
Densitate1,696 kg/m³
Culoaregalben-verzui
Număr CAS
Număr EINECS
Proprietăți atomice
Masă atomică18,9984 u
Rază atomică50 (42) pm
Rază de covalență64 pm
Rază van der Waals135 pm
Configurație electronică[He] 2s2 2p5
Electroni pe nivelul de energie2, 7
Număr de oxidare-1
Oxidacid tare
Structură cristalinăcubică
Proprietăți fizice
Fază ordinarăgaz
Punct de topire-219,67°C ; 53,48 K
Punct de fierbere-188,11°C ; 85,04 K
Energie de fuziune0,2552 kJ/mol
Energie de evaporare3,2698 kJ/mol
Temperatură critică K
Presiune critică Pa
Volum molar11,20×10-3 m³/kmol
Presiune de vapori
Viteza sunetului? m/s la 20 °C
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling)3,98
Căldură specifică824 J/(kg·K)
Conductivitate electricăS/m
Conductivitate termică0,0279 W/(m·K)
Prima energie de ionizare1681,0 kJ/mol
A 2-a energie de ionizare3374,2 kJ/mol
A 3-a energie de ionizare6050,4 kJ/mol
A 4-a energie de ionizare8407,7 kJ/mol
A 5-a energie de ionizare11.022,7 kJ/mol
A 6-a energie de ionizare15.164,1 kJ/mol
A 7-a energie de ionizare17.868 kJ/mol
A 8-a energie de ionizare92.038,1 kJ/mol
A 9-a energie de ionizare106.434,3 kJ/mol
A 10-a energie de ionizare{{{potențial_de_ionizare_10}}} kJ/mol
Cei mai stabili izotopi
Simbol AN T1/2 MDEd PD
MeV
18Fsintetic1,8293 hβ+ ; ε0,63518O
19F100%stabil cu 10 neutroni
20Fsintetic11,163 sβ-5,39820Ne
Precauții
NFPA 704
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Fluorul este un element chimic din grupa a 7-a a sistemului periodic (grupa halogenilor), cu simbolul F și cu numărul atomic 9. Este cel mai ușor halogen și există sub forma unui gaz diatomic extrem de toxic, de culoare galben-pal în condiții standard. Este cel mai electronegativ element, fiind astfel extrem de reactiv: aproape toate elementele, chiar și unele gaze nobile, formează compuși cu fluorul.

Istoric

Fluorul a fost descoperit de Moissan (Franța) în 1886.

Timp îndelungat fluorul nu a fost studiat deloc din cauza marii sale reactivități și toxicități.

În 1907, chimistul belgian Frédéric Swarts (1866-1940) a preparat diclorodifluorometanul, cercetările asupra fluorului fiind stimulate de folosirea acestui compus ca amestec răcitor.

În 1986, la aniversarea a 100 de ani de la descoperirea sa, Karl Christe a pus la punct o metodă pur chimică de preparare prin reacția în mediu de HF anhidru, la 150 °C dintre K2MnF6 și SbF5. Are loc următoarea reacție:

2K2MnF6+4SbF6 → 4KSbF6 + MnF2 + F2

Izotopi

Proprietăți

Proprietăți fizice

Modelul atomic al fluorului

Proprietăți chimice

Compuși

Minereurile cu conținut de fluor sunt:

Răspândire

Fiind un element foarte reactiv nu se găsește în natură decât sub formă de compuși.

Producere

Preparare în laborator

Producere la scară industrială

Singura metodă industrială de obținere a fluorului elementar, este electroliza unei soluții de KF în acid fluorhidric anhidru. Operația se desfășoară în recipiente de cupru sau nichel, care reprezintă catodul, unde se formează hidrogen H2 iar la anodul din grafit se degajă fluorul F2

Utilizare

Faptul că diverși compuși organici, în care hidrogenul este înlocuit cu fluor, sunt deosebit de inactivi a condus la variate aplicații industriale: izolatori electrici, mase plastice cu inerție mare, lubrifianți. Fluorul se mai utilizează la prevenirea apariției cariilor dentare dar și în industria atomică. Fluoridizarea apei este benefica dentiției însă poate avea efecte negative serioase precum calcifierea glandei pineale și boli neurodegenerative [1].

Rolul elementului în biologie

Măsuri de protecție chimică

Note

Vezi și

Legături externe

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Fluor

Bibliografie

  • C. D. Nenițescu, Chimie generală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1972
  • Mică enciclopedie de chimie Editura Enciclopedică română, București, 1974